Trebuie ascunse

Cum ar fi o lume fără secrete, tabu-uri, în care am spune tot ce gândim?
Mi-e greu să îmi imaginez o astfel de lume, însă nu cred că ar fi prea bună. Sunt anumite lucruri care trebuie ascunse şi asta nu doar de dragul de a ascunde. Dacă ai cunoaşte toate calităţile şi toate defectele unei persoane, ce rost ar mai avea să stai pe lângă ea? Ăsta e tot farmecul de a petrece timp cu cineva, să afli tot mai multe despre el, să te surprindă, să te încânte rând pe rând abilităţile lui şi să reuşeşti să suporţi părţile rele până ajungi să le îndrăgeşti. Ca să îţi placă de cineva trebuie să îţi placă slăbiciunile lui, fiindcă oricine poate iubi părţile bune. Şi niciodată nu vrei să ajungi până la capăt, să îl cunoşti complet, deoarece o dată atinsă limita asta, nu mai e nimic de făcut şi te plictiseşti de el.

Tabu-urile societăţii se schimbă pe măsură ce progresăm (sau mai bine zis transformăm, nu toate modificările de până acum au reprezentat un progres). Mai demult, oamenii nu prea discutau despre sex de exemplu. Nuditatea era ceva absolut indecent şi inacceptabil. Se comportau ca şi cum sexul ar fi ceva obscur, interzis, şi de neînchipuit că ei ar fi făcut asemenea grozăvie, deşi toţi ştiau adevărul. De atunci, oamenii s-au mai dezgheţat, au devenit mai deschişi la minte, s-au mai "dezbrăcat" de secrete. Sexul nu mai este un tabu, au apărut reviste, show-uri, în care subiectul acesta este abordat cu mai multă îndrăzneală.
Sigur că nu am rămas fără tabu-uri, însă ele sunt ceva mai subtile. Eu cred că unul din lucrurile care rămân nedezvăluite este părerea noastră despre cineva. Nu spunem cu adevărat ce credem unul despre celălalt. Ţinem pentru noi faptul că invidiem o persoană, îi spunem doar ce ar vrea să audă despre ea sau cel mult ceva ce nu ar supăra-o prea tare. Nu recunoşti faptul că nu îţi place un anumit aspect, la fel cum nu mărturiseşti întotdeauna că îţi place ceva la ea. Cu cât persoana respectivă îţi este mai apropiată cu atât îi dezvălui mai mult din ce crezi cu adevărat, şi totodată îi ascunzi mai multe lucruri.

E bine aşa cum e acum. Cel puţin asta credem noi, cei prezenţi acum în lumea asta. Aşa am văzut-o şi cu ea ne-am obişnuit. Ca să nu spunem tot ce gândim, avem un filtru numit "vorbă". Dacă în viitor oamenii o să reuşească să treacă şi peste bariera asta, probabil vor găsi altceva la care să se împotmolească. Ne stă în fire să ne punem singuri piedică.

Te cunoaşte

Cine te cunoaşte cel mai bine, dacă nu tu însuţi? Clar, tu îţi cunoşti toate gândurile, toate sentimentele, tot ce ai văzut, tot ce vrei să vezi şi tot ce nu vrei să vezi. Adică singurul om care a fost cu tine pe tot parcursul vieţii, pe oriunde ai fi mers, eşti tu. Şi e normal ca tu să ştii cel mai bine cum arăţi. Fiindcă eşti tu! Cine altcineva se uită la tine fără nici un compromis, judecând fiecare aspect fără constrângeri?

Dar dacă e să te gândeşti mai bine, câte minute pe zi petreci privindu-te în oglindă? 5 minute? 10? Maxim două ore (ştiu că pare exagerat, dar am auzit că fetele fac lucrul asta, aşa că nu mă bag). Totuşi, cât timp petrec ceilalţi privindu-te? Ore întregi! Nu pot să vorbească cu tine fără să te vadă. Şi te văd zi de zi, pe o perioadă mult mai lungă şi din mult mai multe unghiuri decât o faci tu în oglindă. Ei sunt cei care te văd de aproape, de departe, când râzi sau când eşti serios, când te prosteşti sau spui ceva inteligent, când mergi sau dansezi, când strănuţi sau când pici pe scări. Ei îţi văd expresia feţei (de nepreţuit) când realizezi că ţi-ai pierdut portofelul. Până şi vocea, ei o aud pe cea adevărată. De câte ori nu ţi s-a întâmplat să îţi auzi vocea înregistrată şi efectiv să nu îţi vină să crezi că tu eşti acela? Sau într-un video, să te vezi şi să ai impresia că e vreun frate geamăn. Altfel te vezi când te observi din afara cutiei.
Practic, contează mai mult pentru ceilalţi felul în care arăţi, decat pentru tine. Ei trebuie să te suporte în fiecare zi, tu trebuie doar să treci de oglindă (fără să se spargă). Din respect pentru ei, trebuie să te îngrijeşti să araţi decent.
Trebuie să o recunoşti, ceilalţi te ştiu mai bine decât tine când vine vorba despre exteriorul tău.

Mulţi

Câtă lume cunoşti? Sau mai bine zis, câtă lume te cunoaşte? Păi să zicem că nu eşti super vedetă, nici preşedintele ţării şi nici papa de la Roma. Eşti un om obişnuit, comun, şi cunoşti şi te cunosc aproximativ 600 de oameni, rude, prieteni (şi poate şi duşmani). Ei reprezintă 0.0000001% (şi nu glumesc) din toţi oamenii la care încă le circulă sângele prin vene. Restul planetei nu ar da un ban pe tine că tu exişti sau nu. Ok, spui că eşti mult mai popular şi mai umblat in lume, şi cunoşti de 10 ori mai mulţi oameni. Ai tot dreptul să tai un zero din procentul acela.

Ce-i prea mult strică... iar noi oamenii suntem prea mulţi. Nu e de mirare că de-a lungul timpului atâţia au avut ideea de a reduce din efectiv. Bine... şi dacă toată lumea ar fi de acord cu decimarea, cum s-ar face selecţia a cine rămâne şi cine iese pe uşă? Ok, îi păstrăm pe toţi care sunt momentan, şi impunem restricţii, precum în China, un copil pe familie? Nu, nu, nici asta nu e etic. Atunci ce facem, rămânem toţi aici şi ne înghesuim din ce în ce mai mult? Fiindcă de când ai început să citeşti asta s-au născut deja 193 de oameni si au murit doar 82. Rămân peste 110 bebeluşi în plus. Da, sunt drăgălaşi, dar împreună cu ei depăşim cu 30% capacitatea de regenerare a resurselor planetei. Mâncăm mai repede decât ni se dă. E doar o chestiune de timp până se goleşte farfuria. Cea mai bună soluţie e să mutăm o parte din fundurile consumatoare pe o altă planetă. Sună bine, dar stai că încă nu am reuşit să colonizăm nici Luna, deci visăm prea departe. De poluare si efectul de seră, nici nu mai are rost să vorbesc. Peste un an o să ajungem la cifra magică de 7 miliarde de inşi, iar asta nu o să ne ajute deloc.
În fine... ideea e că în loc să fim "proşti, dar mulţi", noi suntem "mulţi, dar proşti".

Hop, mai una!

Îmi fuge timpul din faţa ochilor, efectiv îmi alunecă printre degete. Simt că îl pierd repede, că nu îl pot controla. Hop, a mai trecut o secundă! Hop, mai una! Hop, încă una. Şi nu am ce să îi fac, o dată ce mi-a scăpat, e imposibil să îl mai prind înapoi. E ca şi cum aş avea un butoi cu o mică spărtură la fund. În mare e încă plin, dar când mă uit jos la cât s-a scurs şi încă se scurge, îmi pare că mi-a rămas atât de puţin.
Şi întotdeauna te gândeşti spre viitor, că abia aştepţi să vină vacanţa sau că abia aştepţi să vină ziua ta, sau să treci peste teze. Te gândeşti că vrei să treacă timpul cât mai repede ca să ajungi acolo. Dar apoi dai cu capul de un semn, cam cum am dat eu azi, şi realizezi că "Băi, nene, ce a mai trecut timpul...". Parcă săptămâna trecută începeam clasa a XI-a cu gândul că "Ah, stai că abia a început şcoala. Mai e foarte mult timp până la sfârşitul anului şcolar, până în mai-iunie". Dar ia uite cât de repede a trecut! Vara bate la uşă, iar ultimul an de liceu e la doar câteva răsfoiri de pagini de calendar. Acum realizezi că de fapt nu îţi doreşti să treacă timpul cât mai repede, şi parcă vrei să te ţii şi cu dinţii de el, de puţinul care ţi-a rămas. Însă în zadar. Timpul nu costă nimic dar, în mod ironic, e cel mai de preţ lucru.

Ah, da. Era să uit. Până la urmă de care semn m-am lovit eu cu capul azi? Păi, azi împlinesc 6500 de zile de când am văzut lumina pentru prima oară. Şi nu spune că nu e cine ştie ce, că sărbătoreşti 500 de zile de viaţă mai rar decât ziua de naştere, iar mia de zile cam o dată la 3 ani.

100

Auzi... tu ştii ce zi e azi? Da, e duminică, şi mai mult de atât? Aşa e, 10 aprilie 2011. Dar nu asta te-am întrebat. Nu, nu e nici o sărbătoare azi, şi da, e ceva ce se întâmplă tuturor. Aşadar, te laşi bătut? Bine. Azi e ziua cu numărul 100 din anul ăsta!
Nu cred că ţi-a trecut prin cap fiindcă lumea în general foloseşte calendarul pentru contorizarea zilelor, iar acolo nu scrie nimic de genul ăsta. Aşa că... fă ceva special azi. De dragul zilei 100.

Vise

Da... Ăsta e un subiect interesant unde cred că toată lumea ar avea ceva de adăugat. Dar o să încep eu primul fiindcă e blogul meu şi am prioritate.

Visatul e cel mai fain lucru pe care îl poţi face în somn (nu că ai avea prea multe opţiuni). De fapt, nici măcar nu poţi alege ce visezi sau dacă îţi vei aminti dimineaţă, de asta se ocupă subconştientul.
Dar ce visăm? Ceva complet nou? E mintea atât de creativă? Şi pot visele noastre să prevestească viitorul?... Nici vorbă! Ceea ce visăm nu este o capodoperă originală construită de creierul nostru. Sunt doar secvenţe de sentimente şi amintiri amestecate, plagiate de la tine. Chiar dacă nu tot timpul recunoaştem părţi din vis, ele se aflau cu siguranţă în capul nostru dinainte. Să zicem că visezi ziua de luni în ultima noapte de weekend. Şi o visezi exact cu lucrurile care trebuie să se întâmple în ziua respectivă. Ba chiar mai mult, anticipezi un lucru care se dovedeşte ulterior adevărat (de exemplu amânarea unui test). Cum se face că visezi ceva ce nu s-a întâmplat încă? Simplu. În ziua de dinainte, te-ai gândit la ce se poate întâmpla luni. Te-ai gândit sau ai sperat să se amâne testul, şi te-ai gândit şi la ce se va întâmpla dacă îl vei da. De aici ţi-ai format o amintire, din care subconştientul tău a ales una din posibilităţile la care te-ai gândit, una norocoasă se pare.
<<Şi apropo de creativitate, eu cred că nu există aşa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Nu cred că un individ poate crea ceva absolut nou, care să nu semene cu nimic. În ideea lui "nouă", se află elemente deja cunoscute lui sau întregii lumi, chiar dacă sunt ascunse şi prelucrate involuntar, în aşa fel încât nu pot fi cu certitudine recunoscute.>>
Revenind la vise... din păcate nu toate sunt faine. Când visezi ceva neplăcut de care te sperii, în momentul în care te trezeşti din somn realizezi că a fost doar un coşmar. Toţi avem coşmaruri clasice care se repetă, în special când suntem bolnavi sau numai ce ne-am uitat la un film de groază. Care pot să nu aibă nici un sens, dar tot ne sperie de ne trezim brusc în mijlocul nopţii gâfâind transpiraţi.
Vise sau coşmaruri care nu au nici o logică ne par complet raţionale când ne alfăm în ele. De la cele des întâlnite (în care mergi la şcoală fără pantaloni pe tine, şi totuşi cumva ceilalţi nu observă decât după un timp), până la cele unice (cu dinozauri roz care îţi mâncă imprimante HP din palmă, ca să le crească "bara cu viaţă" din stânga ecranului), toate par reale.
Şi încă un argument pentru ideea că visele nu sunt ceva nou: mereu visăm la persoana întâi. Fie că noi suntem protagoniştii, fie că doar urmărim acţiunea, toate visele "ne sunt prezentate" din perspectiva noastră. Fiindcă altă perspectivă nu cunoaştem, tot ceea ce atingem şi vedem sunt trecute prin filtrul persoanei întâi.
Visele sunt chiar uimitoare, ajungi într-o lume creată printr-un mix a ceea ce cunoşti, şi trăieşti experienţe pe care altfel nu le-ai putea simţi, fără să fie luate în calcul raţiunea şi realitatea. Partea proastă e că dimineaţă totul dispare, şi rămâi doar cu amintirea a câtorva fragmente din universul în care orice este posibil.

Zile

Deseori avem impresia că trăim zilele de mai multe ori, că va mai fi mereu un "la anul". Că dacă acum nu ai reuşit să faci ceea ce ţi-ai propus o să poţi face "la anul". Şi e normal să avem fixaţia asta, fiindcă toţii anii sunt la fel: ei încep cu un Revelion, vin apoi câteva zile de ninsoare, ziua Îndrăgostiţilor, 1 Martie, înfloritul copacilor, Paştele, mini-vacanţa de 1 Mai, vacanţa de vară, ziua de naştere (a mea aici intră, dar bănuiesc că şi a ta e în fiecare an), începerea şcolii, căderea frunzelor, Halloween-ul, Moş Nicolae şi Crăciunul. Iar anul următor o luăm de la capăt.
De fapt, nu treci prin toate zilele astea de mai multe ori, ci doar evenimentele se repetă. Asta e prima şi ultima oară când trăieşti ziua asta, de exemplu. Peste exact un an, chiar dacă tot zi de aprilie este, nu va fi aceeaşi.

Acum că tot te-am adus în starea de "trăieşte clipa", "nu rata nici o ocazie", şi aşa mai departe, ar fi bine să ştii că ai cam 6500 de zile de planificat propriul majorat (puteam să jur că sunt mai multe) şi încă 8100 de nopţi până dai de criza vârstei mijlocii. Iar potrivit speranţei medii de viaţă de la noi, ai în total cam 26700 de dimineţi în care să te trezeşti cu zâmbetul pe buze (sau nu).
Aşadar, sunt multe sau puţine? Oricum ţi s-ar părea, viaţa e cea mai lungă chestie pe care ai să o faci vreodată. Aşa că, fii băiat bun şi fă-o ca lumea!