miercuri, 18 mai 2011

Te cunoaşte

Cine te cunoaşte cel mai bine, dacă nu tu însuţi? Clar, tu îţi cunoşti toate gândurile, toate sentimentele, tot ce ai văzut, tot ce vrei să vezi şi tot ce nu vrei să vezi. Adică singurul om care a fost cu tine pe tot parcursul vieţii, pe oriunde ai fi mers, eşti tu. Şi e normal ca tu să ştii cel mai bine cum arăţi. Fiindcă eşti tu! Cine altcineva se uită la tine fără nici un compromis, judecând fiecare aspect fără constrângeri?

Dar dacă e să te gândeşti mai bine, câte minute pe zi petreci privindu-te în oglindă? 5 minute? 10? Maxim două ore (ştiu că pare exagerat, dar am auzit că fetele fac lucrul asta, aşa că nu mă bag). Totuşi, cât timp petrec ceilalţi privindu-te? Ore întregi! Nu pot să vorbească cu tine fără să te vadă. Şi te văd zi de zi, pe o perioadă mult mai lungă şi din mult mai multe unghiuri decât o faci tu în oglindă. Ei sunt cei care te văd de aproape, de departe, când râzi sau când eşti serios, când te prosteşti sau spui ceva inteligent, când mergi sau dansezi, când strănuţi sau când pici pe scări. Ei îţi văd expresia feţei (de nepreţuit) când realizezi că ţi-ai pierdut portofelul. Până şi vocea, ei o aud pe cea adevărată. De câte ori nu ţi s-a întâmplat să îţi auzi vocea înregistrată şi efectiv să nu îţi vină să crezi că tu eşti acela? Sau într-un video, să te vezi şi să ai impresia că e vreun frate geamăn. Altfel te vezi când te observi din afara cutiei.
Practic, contează mai mult pentru ceilalţi felul în care arăţi, decat pentru tine. Ei trebuie să te suporte în fiecare zi, tu trebuie doar să treci de oglindă (fără să se spargă). Din respect pentru ei, trebuie să te îngrijeşti să araţi decent.
Trebuie să o recunoşti, ceilalţi te ştiu mai bine decât tine când vine vorba despre exteriorul tău.

sâmbătă, 14 mai 2011

Mulţi

Câtă lume cunoşti? Sau mai bine zis, câtă lume te cunoaşte? Păi să zicem că nu eşti super vedetă, nici preşedintele ţării şi nici papa de la Roma. Eşti un om obişnuit, comun, şi cunoşti şi te cunosc aproximativ 600 de oameni, rude, prieteni (şi poate şi duşmani). Ei reprezintă 0.0000001% (şi nu glumesc) din toţi oamenii la care încă le circulă sângele prin vene. Restul planetei nu ar da un ban pe tine că tu exişti sau nu. Ok, spui că eşti mult mai popular şi mai umblat in lume, şi cunoşti de 10 ori mai mulţi oameni. Ai tot dreptul să tai un zero din procentul acela.

Ce-i prea mult strică... iar noi oamenii suntem prea mulţi. Nu e de mirare că de-a lungul timpului atâţia au avut ideea de a reduce din efectiv. Bine... şi dacă toată lumea ar fi de acord cu decimarea, cum s-ar face selecţia a cine rămâne şi cine iese pe uşă? Ok, îi păstrăm pe toţi care sunt momentan, şi impunem restricţii, precum în China, un copil pe familie? Nu, nu, nici asta nu e etic. Atunci ce facem, rămânem toţi aici şi ne înghesuim din ce în ce mai mult? Fiindcă de când ai început să citeşti asta s-au născut deja 193 de oameni si au murit doar 82. Rămân peste 110 bebeluşi în plus. Da, sunt drăgălaşi, dar împreună cu ei depăşim cu 30% capacitatea de regenerare a resurselor planetei. Mâncăm mai repede decât ni se dă. E doar o chestiune de timp până se goleşte farfuria. Cea mai bună soluţie e să mutăm o parte din fundurile consumatoare pe o altă planetă. Sună bine, dar stai că încă nu am reuşit să colonizăm nici Luna, deci visăm prea departe. De poluare si efectul de seră, nici nu mai are rost să vorbesc. Peste un an o să ajungem la cifra magică de 7 miliarde de inşi, iar asta nu o să ne ajute deloc.
În fine... ideea e că în loc să fim "proşti, dar mulţi", noi suntem "mulţi, dar proşti".

marți, 3 mai 2011

Hop, mai una!


Îmi fuge timpul din faţa ochilor, efectiv îmi alunecă printre degete. Simt că îl pierd repede, că nu îl pot controla. Hop, a mai trecut o secundă! Hop, mai una! Hop, încă una. Şi nu am ce să îi fac, o dată ce mi-a scăpat, e imposibil să îl mai prind înapoi. E ca şi cum aş avea un butoi cu o mică spărtură la fund. În mare e încă plin, dar când mă uit jos la cât s-a scurs şi încă se scurge, îmi pare că mi-a rămas atât de puţin.
Şi întotdeauna te gândeşti spre viitor, că abia aştepţi să vină vacanţa sau că abia aştepţi să vină ziua ta, sau să treci peste teze. Te gândeşti că vrei să treacă timpul cât mai repede ca să ajungi acolo. Dar apoi dai cu capul de un semn, cam cum am dat eu azi, şi realizezi că "Băi, nene, ce a mai trecut timpul...". Parcă săptămâna trecută începeam clasa a XI-a cu gândul că "Ah, stai că abia a început şcoala. Mai e foarte mult timp până la sfârşitul anului şcolar, până în mai-iunie". Dar ia uite cât de repede a trecut! Vara bate la uşă, iar ultimul an de liceu e la doar câteva răsfoiri de pagini de calendar. Acum realizezi că de fapt nu îţi doreşti să treacă timpul cât mai repede, şi parcă vrei să te ţii şi cu dinţii de el, de puţinul care ţi-a rămas. Însă în zadar. Timpul nu costă nimic dar, în mod ironic, e cel mai de preţ lucru.

Ah, da. Era să uit. Până la urmă de care semn m-am lovit eu cu capul azi? Păi, azi împlinesc 6500 de zile de când am văzut lumina pentru prima oară. Şi nu spune că nu e cine ştie ce, că sărbătoreşti 500 de zile de viaţă mai rar decât ziua de naştere, iar mia de zile cam o dată la 3 ani.