miercuri, 23 noiembrie 2011

Trebuie să fim acolo

Uneori, pur şi simplu nu reuşim să privim lucrurile aşa cum ar trebui. Oricât le-am întoarce în minte pe toate feţele, nu se compară nicidecum cu experimentarea lor efectivă, avându-ne pe noi înşine ca protagonişti. Trebuie să fim acolo, să le simţim până în măduva oaselor, ca să putem îndrăzni să spunem că le-am înţeles.


Iarna: rece, întunecată, amorţită. Sigur, gândul îţi zboară la Crăciun, vacanţa de iarnă, însă nu poţi trece cu vederea o lună întreagă, grea, în care trebuie finalizat mai tot ce n-ai apucat tot anul. Dar apare ceva. Ceva care nu era în plan. Ceva de care ştiai că se va întampla, dar pe care nu ai luat în seamă. Un detaliu, neimportant şi deloc nou: prima ninsoare. Ştiai că vine, ştiai că e pe drum, dar nimic nu te putea pregăti pentru sentimentul acela unic de a vedea totul alb. Fără să realizezi până acum, observi că e exact lucrul fără de care nu puteai să treci mai departe.
E un eveniment care face parte din calendarul nostru, singura diferenţă fiind faptul că nu poate fi stabilită o dată exactă la care să fie însemnată, rămânând aşadar, nescrisă. Dar ea există şi se va întoarce mereu atunci când vine vremea ei (cel puţin... până nu cade pradă schimbărilor climatice).

luni, 3 octombrie 2011

Fii atent/atentă!

Băiat fiind, niciodată nu mi-am pus problema schimbării cuvintelor la genul feminin când vorbesc despre mine (de exemplu "Sunt nelămurit." - fetele zic "Sunt nelămurită."). Probabil ele au bine definit procesul de transformare a cuvintelor la feminin pentru că foarte rar le-am auzit greşind.

Dar după cum am descoperit de curând, anumite cuvinte puse la feminin îşi pot schimba total sensul. Fii atent/atentă!
gem - gemă
fund - fundă
var - vară
furtun - furtună
pilot - pilotă
banc - bancă
cur - cură
tren - trenă
bar - bară
vin - vină
Destul de ciudat zic eu. Arată de parcă, fetele au luat cuvintele folosite de băieţi, le-au feminizat şi le-au dat alte sensuri mai potrivite pentru ele să le folosească. Evident, nu asta s-a întâmplat.
Au rămas stră-stră-stră-inventatorii cuvintelor fără idei.

miercuri, 31 august 2011

Sunt doar nişte iluzii

Nu înţeleg cum de nu ne învăţăm niciodată minte să nu ne lăsăm pe mâna sentimentelor. Mereu ne păcălim singuri şi nu ne amintim că am mai trecut o dată prin aceleaşi senzaţii.
Mai un pic şi începe şcoala, da? Ce ne gândim noi? "Oh nu, se termină vacanţa, parcă săptămâna trecută mă obişnuiam cu dormitul până târziu. Nu vreau să se termine!", "De fapt, parcă mi-e dor să văd feţele adormite ale colegilor în fiecare dimineaţă.", "Hai că de data asta mă ţin de şcoală şi învăţ din timp." Mda...

De fiecare dată avem impresiile astea, şi deşi ştim că sunt doar nişte iluzii, continuăm să le trăim poate chiar mai convinşi de veridicitatea lor decât data trecută. Exemplul cu începerea şcolii e doar unul din multitudinea de momente în care ne lăsăm conduşi de aparenţa înşelătoare, în loc să ascultăm de raţiune. În seducţie, dragoste, prietenie, ură, poker etc.; în toate întâlnim situaţii în care avem pe umărul stâng logica, raţiunea şi analiza, iar pe umărul drept sentimentele, imaginaţia şi intuiţia. Un fel de îngeraş vs. drăcuşor. Doar că în cazul ăsta nu ştii cine poartă coarnele şi cine are o aură deasupra capului.

Suntem incredibil de neputincioşi când ne ia valul de sentimente şi ne poartă după bunul plac, până când ne trânteşte de stâncile realităţii, unde abia acum observăm cât de departe am plutit în derivă.


S-ar putea să se potrivească postarea cu melodia asta. Nu sunt sigur.


vineri, 15 iulie 2011

Mai un kilometru

O noapte şi o zi. Atât mi-a mai rămas. Din... copilărie? "minori"-tate? imaturitate?
Nu cred. Nu cred că se sfârşeşte ceva acum. Treci pe lângă asta ca şi pe lângă oricare altă zi. E ca şi cum pe bordul maşinii tale ar scrie 99 999 km parcurşi. Mai un kilometru şi se fac 100 000. Dar nu se va întâmpla nimic spectaculos atunci. Sigur că îţi aduce un zâmbet pe faţă fiindcă ai reuşit să ajungi până aici, dar nimic nu s-a întâmplat peste noapte, totul a fost clădit în timp, kilometru cu kilometru.
Poate că e momentul să mă uit în oglinda retrovizoare şi să admir peisajul. Dar oglinda s-a cam aburit din cauza respiraţiei mele prea grăbite, entuziaste, şi nu pot să mă concentrez să văd mare lucru. Aşadar, o să mă uit mai târziu. Acum trebuie să îmi îndrept atenţia către drum. Nu vreau să greşesc ceva şi să pierd momentul în care toate cifrele de pe bord se schimbă simultan, ordonându-se într-un şir de zero-uri ce abia aşteaptă să numere următorii kilometri.
Prin urmare, conduceţi cu grijă!

joi, 9 iunie 2011

Trebuie ascunse

Cum ar fi o lume fără secrete, tabu-uri, în care am spune tot ce gândim?
Mi-e greu să îmi imaginez o astfel de lume, însă nu cred că ar fi prea bună. Sunt anumite lucruri care trebuie ascunse şi asta nu doar de dragul de a ascunde. Dacă ai cunoaşte toate calităţile şi toate defectele unei persoane, ce rost ar mai avea să stai pe lângă ea? Ăsta e tot farmecul de a petrece timp cu cineva, să afli tot mai multe despre el, să te surprindă, să te încânte rând pe rând abilităţile lui şi să reuşeşti să suporţi părţile rele până ajungi să le îndrăgeşti. Ca să îţi placă de cineva trebuie să îţi placă slăbiciunile lui, fiindcă oricine poate iubi părţile bune. Şi niciodată nu vrei să ajungi până la capăt, să îl cunoşti complet, deoarece o dată atinsă limita asta, nu mai e nimic de făcut şi te plictiseşti de el.

Tabu-urile societăţii se schimbă pe măsură ce progresăm (sau mai bine zis transformăm, nu toate modificările de până acum au reprezentat un progres). Mai demult, oamenii nu prea discutau despre sex de exemplu. Nuditatea era ceva absolut indecent şi inacceptabil. Se comportau ca şi cum sexul ar fi ceva obscur, interzis, şi de neînchipuit că ei ar fi făcut asemenea grozăvie, deşi toţi ştiau adevărul. De atunci, oamenii s-au mai dezgheţat, au devenit mai deschişi la minte, s-au mai "dezbrăcat" de secrete. Sexul nu mai este un tabu, au apărut reviste, show-uri, în care subiectul acesta este abordat cu mai multă îndrăzneală.
Sigur că nu am rămas fără tabu-uri, însă ele sunt ceva mai subtile. Eu cred că unul din lucrurile care rămân nedezvăluite este părerea noastră despre cineva. Nu spunem cu adevărat ce credem unul despre celălalt. Ţinem pentru noi faptul că invidiem o persoană, îi spunem doar ce ar vrea să audă despre ea sau cel mult ceva ce nu ar supăra-o prea tare. Nu recunoşti faptul că nu îţi place un anumit aspect, la fel cum nu mărturiseşti întotdeauna că îţi place ceva la ea. Cu cât persoana respectivă îţi este mai apropiată cu atât îi dezvălui mai mult din ce crezi cu adevărat, şi totodată îi ascunzi mai multe lucruri.

E bine aşa cum e acum. Cel puţin asta credem noi, cei prezenţi acum în lumea asta. Aşa am văzut-o şi cu ea ne-am obişnuit. Ca să nu spunem tot ce gândim, avem un filtru numit "vorbă". Dacă în viitor oamenii o să reuşească să treacă şi peste bariera asta, probabil vor găsi altceva la care să se împotmolească. Ne stă în fire să ne punem singuri piedică.

miercuri, 18 mai 2011

Te cunoaşte

Cine te cunoaşte cel mai bine, dacă nu tu însuţi? Clar, tu îţi cunoşti toate gândurile, toate sentimentele, tot ce ai văzut, tot ce vrei să vezi şi tot ce nu vrei să vezi. Adică singurul om care a fost cu tine pe tot parcursul vieţii, pe oriunde ai fi mers, eşti tu. Şi e normal ca tu să ştii cel mai bine cum arăţi. Fiindcă eşti tu! Cine altcineva se uită la tine fără nici un compromis, judecând fiecare aspect fără constrângeri?

Dar dacă e să te gândeşti mai bine, câte minute pe zi petreci privindu-te în oglindă? 5 minute? 10? Maxim două ore (ştiu că pare exagerat, dar am auzit că fetele fac lucrul asta, aşa că nu mă bag). Totuşi, cât timp petrec ceilalţi privindu-te? Ore întregi! Nu pot să vorbească cu tine fără să te vadă. Şi te văd zi de zi, pe o perioadă mult mai lungă şi din mult mai multe unghiuri decât o faci tu în oglindă. Ei sunt cei care te văd de aproape, de departe, când râzi sau când eşti serios, când te prosteşti sau spui ceva inteligent, când mergi sau dansezi, când strănuţi sau când pici pe scări. Ei îţi văd expresia feţei (de nepreţuit) când realizezi că ţi-ai pierdut portofelul. Până şi vocea, ei o aud pe cea adevărată. De câte ori nu ţi s-a întâmplat să îţi auzi vocea înregistrată şi efectiv să nu îţi vină să crezi că tu eşti acela? Sau într-un video, să te vezi şi să ai impresia că e vreun frate geamăn. Altfel te vezi când te observi din afara cutiei.
Practic, contează mai mult pentru ceilalţi felul în care arăţi, decat pentru tine. Ei trebuie să te suporte în fiecare zi, tu trebuie doar să treci de oglindă (fără să se spargă). Din respect pentru ei, trebuie să te îngrijeşti să araţi decent.
Trebuie să o recunoşti, ceilalţi te ştiu mai bine decât tine când vine vorba despre exteriorul tău.

sâmbătă, 14 mai 2011

Mulţi

Câtă lume cunoşti? Sau mai bine zis, câtă lume te cunoaşte? Păi să zicem că nu eşti super vedetă, nici preşedintele ţării şi nici papa de la Roma. Eşti un om obişnuit, comun, şi cunoşti şi te cunosc aproximativ 600 de oameni, rude, prieteni (şi poate şi duşmani). Ei reprezintă 0.0000001% (şi nu glumesc) din toţi oamenii la care încă le circulă sângele prin vene. Restul planetei nu ar da un ban pe tine că tu exişti sau nu. Ok, spui că eşti mult mai popular şi mai umblat in lume, şi cunoşti de 10 ori mai mulţi oameni. Ai tot dreptul să tai un zero din procentul acela.

Ce-i prea mult strică... iar noi oamenii suntem prea mulţi. Nu e de mirare că de-a lungul timpului atâţia au avut ideea de a reduce din efectiv. Bine... şi dacă toată lumea ar fi de acord cu decimarea, cum s-ar face selecţia a cine rămâne şi cine iese pe uşă? Ok, îi păstrăm pe toţi care sunt momentan, şi impunem restricţii, precum în China, un copil pe familie? Nu, nu, nici asta nu e etic. Atunci ce facem, rămânem toţi aici şi ne înghesuim din ce în ce mai mult? Fiindcă de când ai început să citeşti asta s-au născut deja 193 de oameni si au murit doar 82. Rămân peste 110 bebeluşi în plus. Da, sunt drăgălaşi, dar împreună cu ei depăşim cu 30% capacitatea de regenerare a resurselor planetei. Mâncăm mai repede decât ni se dă. E doar o chestiune de timp până se goleşte farfuria. Cea mai bună soluţie e să mutăm o parte din fundurile consumatoare pe o altă planetă. Sună bine, dar stai că încă nu am reuşit să colonizăm nici Luna, deci visăm prea departe. De poluare si efectul de seră, nici nu mai are rost să vorbesc. Peste un an o să ajungem la cifra magică de 7 miliarde de inşi, iar asta nu o să ne ajute deloc.
În fine... ideea e că în loc să fim "proşti, dar mulţi", noi suntem "mulţi, dar proşti".