Sunt doar nişte iluzii

Nu înţeleg cum de nu ne învăţăm niciodată minte să nu ne lăsăm pe mâna sentimentelor. Mereu ne păcălim singuri şi nu ne amintim că am mai trecut o dată prin aceleaşi senzaţii.
Mai un pic şi începe şcoala, da? Ce ne gândim noi? "Oh nu, se termină vacanţa, parcă săptămâna trecută mă obişnuiam cu dormitul până târziu. Nu vreau să se termine!", "De fapt, parcă mi-e dor să văd feţele adormite ale colegilor în fiecare dimineaţă.", "Hai că de data asta mă ţin de şcoală şi învăţ din timp." Mda...

De fiecare dată avem impresiile astea, şi deşi ştim că sunt doar nişte iluzii, continuăm să le trăim poate chiar mai convinşi de veridicitatea lor decât data trecută. Exemplul cu începerea şcolii e doar unul din multitudinea de momente în care ne lăsăm conduşi de aparenţa înşelătoare, în loc să ascultăm de raţiune. În seducţie, dragoste, prietenie, ură, poker etc.; în toate întâlnim situaţii în care avem pe umărul stâng logica, raţiunea şi analiza, iar pe umărul drept sentimentele, imaginaţia şi intuiţia. Un fel de îngeraş vs. drăcuşor. Doar că în cazul ăsta nu ştii cine poartă coarnele şi cine are o aură deasupra capului.

Suntem incredibil de neputincioşi când ne ia valul de sentimente şi ne poartă după bunul plac, până când ne trânteşte de stâncile realităţii, unde abia acum observăm cât de departe am plutit în derivă.


S-ar putea să se potrivească postarea cu melodia asta. Nu sunt sigur.